Limite esentiale ale culturii - carte PDF

 

Cartea „Limite esenţiale ale culturii” cuprinde
următoarele cinci piese de teatru:

Fetele, prostia şi dialogul;
Examen la filosofie;
Artistele, urâtul şi arta;
Studentele, viciul şi sfinţenia;
Care-i motivaţia?

Lectură plăcută! :)

Radu Lucian Alexandru - Limite esenţiale ale culturii - carte PDF:

Fetele, prostia si dialogul

"Fetele, prostia şi dialogul

Personaje: Diana, Mona, Nina şi Angela.
Costume: La alegere...
Decor: Cameră de zi. O canapea, două fotolii, o măsuţă. Pe jos un covor rotund cu diametrul de trei metri...

1. O poezie

(Diana stă pe un fotoliu şi citeşte dintr-o carte. Din stânga intră pe scenă Mona.)
Diana (lăsând cartea jos): Ai sosit?
Mona (lăsându-şi haina în cuier): Da...
Diana: Cum a fost la întâlnirea cu poetele?
Mona: Ciudat... (Vine şi se aşează pe canapea.)
Diana: Ciudat?
Mona: Foarte ciudat!
Diana: De ce?
Mona: Nu ştiu de ce... Aşa mi s-a părut... Stăteam liniştită la masă, în cafenea, îmi sorbeam ceaiul şi mă gândeam ce poezie urmează să citesc în funcţie de ce poezii citeau celelalte... Şi ele citeau: şi versurile lor îmi intrau pe o ureche şi îmi ieşeau pe alta... Şi am avut senzaţia la un moment dat că asist la discursuri paralele, la lumi paralele, la universuri poetice şi umane care se întâlnesc doar superficial, doar la suprafaţă, doar foarte uşor şi doar în trecere, doar la nivel de aparenţă, fără însă a avea un contact real, o intersecţie de substanţă, un schimb de fiinţă... Şi simţind eu această stare, în timp ce asistam la recitarea poeziilor, aproape că am avut o revelaţie...
Diana: Ce revelaţie?
Mona: Revelaţia că nu există dialog, că dialogul este o iluzie, că ceea ce este numit dialog este de fapt doar realitatea specifică unor monologuri interioare relativ paralele care se verbalizează alternativ, în aşa numita ordine a dialogului, fără însă ca prin aceasta să-şi piardă cât de puţin din caracterul lor de monologuri paralele...
Diana: Interesantă impresie... Şi le-ai mărturisit-o fetelor?
Mona: Nu chiar... Eram prea absorbită de trăirea ei şi parcă s-a amplificat mai mult pe drum, în timp ce veneam încoace şi meditam asupra dialogului...
Diana: E într-adevăr aici o problemă care merită discutată... Dar mai întâi să te întreb ceva... Nina a fost la întâlnire?
Mona: A fost... şi încă a citit o poezie destul de suspectă...
Diana: Ce poezie?
Mona: Poezia „Proastă”...
Diana: Proastă?
Mona: Da, „Proastă”!
Diana: Cine e proastă? Ea e proastă sau cine?
Mona: Stai să vezi... că am reţinut câteva versuri din ea...
Diana: Hai să le aud!
Mona (recită): Proastă...
Proastă este vremea
şi proastă eşti tu...
Diana: Cine e proastă?!
Mona: Tu...
Diana: Cine? Eu?!... Cea care ascultă poezia?
Mona: Dar cine? Doar nu cea care o rosteşte!... Versul e foarte clar: „Proastă este vremea/ şi proastă eşti tu...”
Diana: Aşa deci... Nina te-a făcut proastă de faţă cu toate fetele... Şi tu ce ai zis?
Mona: Nu pe mine!... Pe „tu”...
Diana: Pe mine?... A zis ceva de mine?... Ştiam eu că nu e serioasă!... Ce a zis?
Mona: Nu de tine! De un „tu” general, de un „tu” imaginar, de un „tu” oarecare...
Diana: Nu se poate!... A zis ea că eu sunt un „tu oarecare”?... Credeam că îmi e prietenă... Lasă că-i dau eu replica, numai să o întâlnesc!...
Mona: Diana... hai nu te supăra!... E adevărat că versul zice „Proastă este vremea/ şi proastă eşti tu...”, ceea ce înseamnă că teoretic se putea referi şi la tine, că şi tu eşti un „tu” printre alţii, dar mult mai probabil că ea se referea la altcineva...
Diana: La cine? La Angela? Că am văzut că uneori parcă nu se înţeleg prea bine...
Mona: Se poate... Poate că acel „tu” era Angela...
Diana: Ce bine!... Că dacă eram eu, să vezi ce-i ziceam vreo două!... Auzi la ea: să mă facă proastă!... Cum îşi permite? Cine se crede?... Şi Angela ce zicea?... Nu zicea nimic?
Mona: Nu a zis nimic... Aştepta să se încheie poezia...
Diana: Aha... Nu e gata? Mai are şi alte versuri?
Mona: Mai are!
Diana: Păi zi-le atunci şi pe următoarele, poate ne lămuresc ele cine e proasta din poezie...
Mona: Ascultă atunci: Proastă...
Proastă este vremea
şi proastă eşti tu...
Şi eu sunt o proastă
mai mare ca tine...
Diana: Hii?!... (Râzând): A zis Nina că e mai proastă ca Angela?... Şi eu nu am fost acolo să văd!... Ce ciudă mi-e că n-am venit şi eu la întâlnire... Şi Angela ce zicea?
Mona: Nu zicea nimic... Aştepta să se termine poezia... Totuşi mi s-a părut că, în momentul când i-a zis că-i proastă, s-a încruntat puţin, apoi, când a auzit că Nina zice că e mai proastă decât ea, a jubilat uşor...
Diana: Aşa... Da' de ce zice Nina că e mai proastă ca Angela?... Să vezi acum că i-o întoarce cumva!... Zi mai departe!
Mona: Aşa...
„... eu sunt o proastă
mai mare ca tine...
Ignoranţa este virtutea supremă
a celei care gândeşte,
a celei care ştie...
nu doar că prostia
domneşte în lume...
ci că doar ea este
şi are un nume...”
Diana: Hii?!... Şi i-o zis numele Angelei?
Mona: Nu...
Diana: Aoleu!... Şi-o fi zis propriul nume când a semnat poezia la sfârşit: Nina...
Mona: Nu!
Diana: Nu? Dar ce nume are prostia?... Sper că nu a zis „Diana”, că nu ştiu ce-i fac!
Mona: Nu... Stai liniştită!... Nu a zis numele tău!
Diana: Dar ce nume a zis?... Ce nume are prostia?
Mona: Nu se ştie... Nu a zis... A lăsat povestea în aer...
Diana: Şi-a terminat poezia aşa dintr-odată... când devenea mai interesantă?
Mona: Cam aşa ceva... Dar o să ai ocazia să o întrebi direct... Că am invitat-o pe ea şi pe Angela să vină pe la noi... Au trebuit să meargă să plătească o factură şi vin imediat după aceea...
Diana: Ce chestie... Dar poate că nu ştia nici ea care e numele prostiei – de aceea nu l-a spus...
Mona: Se prea poate... Oricum, îţi ziceam că eu ascultam aceste poezii, că a citit şi Angela, şi Cosmina, şi Ana, şi Simona... şi aveam impresia că asist la nişte monologuri care nu comunică nimic...
Diana: Nici măcar aceasta cu prostia? N-ai simţit nimic când te-a făcut proastă pe faţă?!
Mona: Ţi-am spus doar: nu pe mine... Pe toate cele de faţă – a zis că „prostia domneşte în lume”... şi că „doar ea este”, deci, implicit, că nici una din noi nu este deşteaptă...
Diana: Aşa a zis?! M-a făcut şi pe mine proastă?!
Mona: Da... Dar nu explicit, ci implicit... – Faci şi tu parte din „toată lumea”? Nu?


2. O deşteaptă

Diana: Eu?... Nu!... Eu sunt eu şi „toată lumea” e toată lumea... Ce treabă am eu cu ea? Şi, în plus, eu nu sunt proastă ca toată lumea. Eu sunt mai deşteaptă decât toţi!
Mona: Şi decât mine?
Diana: Persoanele de faţă se exclud, doar ştii bine regula aceasta...
Mona: Deci noi două suntem la fel de deştepte... dar restul sunt proşti şi proaste... Asta zici?
Diana: Cam aşa ceva... Doar că eu sunt un pic mai deşteaptă decât tine!
Mona: Bine! Dacă tu zici!... Şi la ce-ţi foloseşte?
Diana: Ce?
Mona: Deşteptăciunea!
Diana: La a rezolva probleme!
Mona: Excelent!... Uite o problemă pentru tine: eu zic că nu există dialog, că ceea ce experimentăm noi, de exemplu, acum pare dialog, dar nu este – ci fiecare dintre noi îşi rulează în mintea sa propriul monolog interior... (De exemplu, eu vezi că tot revin la problema dialogului şi tu eşti acum preocupată de deşteptăciune şi prostie.) Şi acest monolog interior rulează în mintea noastră în paralel cu cele din alte minţi şi e verbalizat alternativ cu acestea în ordinea specifică unui dialog oarecare fără însă ca monologurile implicate în acest dialog să se întâlnească cu adevărat... Tu ce zici?... Ce zice deşteptăciunea ta supremă că este dialogul?
Diana: Mona, sper că nu te-ai supărat, că am zis că sunt mai deşteaptă decât tine!... Doar ştii că e adevărat!... Ţi-am mai spus teoria mea... Că pentru mine şi în raport cu mine eu şi doar eu sunt cea mai deşteaptă persoană din lume în acest moment, pentru că eu judec lumea, eu discriminez şi eu sunt reperul suprem în jurul căruia se învârte toată lumea mea... iar tu pentru tine eşti şi tu cea mai deşteaptă persoană din lume, pentru că în realitate nu poate media nimeni între tine şi lume mai bine decât tu însăţi... deci în raportul care se stabileşte între tine şi lume tu eşti unica legătură serioasă şi, prin urmare, şi cea mai deşteaptă, şi cea mai inteligentă, pentru simplul motiv că nu este şi nici nu poate să fie altcineva decât tine care să medieze această legătură dintre tine şi lume...
Mona: Ştiu teoria ta... că mi-ai mai spus-o... De aceea nici nu m-am supărat... Dar eu te-am întrebat altceva... Ce crezi tu că este dialogul?
Diana: Dialogul?... Nu ştiu... Nu m-am gândit prea serios la asta până acum... Dar mă gândesc... şi nu mă grăbesc, pentru ca să-ţi pot da un răspuns inteligent... Deci tu zici că sunt doar discursuri paralele care se repetă şi nu prea ţin cont unele de altele – ca în cazul nostru – la tine se repetă preocuparea pentru dialog, iar la mine pentru deşteptăciune...
Mona: Se repetă?
Diana: Da, se repetă! Nu ai zis că se repetă?
Mona: Nu chiar! Am zis doar că sunt paralele, am afirmat ceva despre calitatea lor, nu despre cantitatea lor... Dar în esenţă ai dreptate... Se repetă – asta dă ceea ce se numeşte „tema discursului”...
Diana: Exact: ceea ce se repetă devine automat „tema discursului” indiferent de ceea ce se repetă...
(Se aude soneria de la uşă...)


3. O proastă

Diana: Vezi cine e!
Mona: Or fi Nina şi Angela... (Se duce şi deschide uşa...)
Nina (intrând pe scenă): Servus Diana!... Ce mai faci?... Hai să te îmbrăţişez!... Ţi-am simţit lipsa la întâlnirea poetelor de astăzi!
Diana: Servus Nina!... Am avut ceva treabă şi nu am mai ajuns... Dar am auzit că s-au citit poezii foarte interesante...
Nina: Da?... Aşa ţi-a zis Mona? Ţi-a spus ce poezie a citit ea?
Diana: Nu! Dar bănuiesc... Ceva cu dialogul cumva?
Nina: Exact!... Mona... nu i-ai citit poezia ta şi Dianei?
Mona: Nu am apucat... Dar i-am povestit-o pe a ta!
Nina: Ţi-a plăcut?
Mona: E interesantă, dar poate e un pic prea brutală... Diana era cât pe ce să facă o criză când a auzit-o... A crezut că vorbeşti despre ea...
Nina: Păi despre ea vorbesc!
Diana (iritată): Cum? M-ai făcut proastă fără să fiu de faţă?
Nina: Da!... De ce? Te-ai supărat?!
Diana (sarcastică): De ce să mă supăr?... Că doar nu ai zis nimic rău despre mine... doar că sunt proastă...
Nina: Mona... nu i-ai spus toată poezia?... Eu ziceam că toată lumea e proastă: că noi, oamenii, suntem nişte proaste şi nişte proşti, nişte ignorante şi nişte ignoranţi... Şi, din această perspectivă, oricare dintre noi este o proastă... – Adică din prostia generală luată ca premisă rezultă automat concluzia prostiei individuale...
Mona: Ba i-am spus... Dar Diana vrea să-ţi distrugă premisa generală prin afirmarea persoanei sale ca o excepţie de la regula generală invocată de tine, deoarece susţine că ea e deşteaptă, ba chiar că e cea mai deşteaptă dintre noi toate, ba chiar că e imposibil să fie una mai deşteaptă decât ea pe tot pământul, pentru că, zice ea, doar ea există ca element de mediere între ea şi lume: doar ea judecă şi ia decizii în relaţia ei cu lumea şi face doar ce crede ea de cuviinţă fără să pună pe nimeni mai presus decât propria ei judecată, discriminare şi inteligenţă... Tu nu-i ştii teoria ei cu deşteptăciunea pe care ne-o asumăm, explicit sau implicit, fiecare dintre noi?...
Nina: Ba i-o ştiu... Că doar ne-a mai explicat-o şi cu alte ocazii...
Mona: Înseamnă că teoriile voastre intră în conflict, deoarece, practic, voi susţineţi poziţii diametral opuse: tu, Nina, susţii prostia generală şi generalizată, iar tu, Diana, susţii deşteptăciunea generală şi universalizabilă... Teoretic nu puteţi avea amândouă dreptate... Dar aveţi noroc cu mine, fiindcă eu susţin teoria imposibilităţii dialogului, care în cazul vostru precis, ca exemplificare concretă, zice că deşteptăciunea de care vorbeşte Diana nu se poate întâlni cu prostia de care vorbeşte Nina: că ele trăiesc în lumi interioare paralele care nu se intersectează decât aparent prin dialog... Şi Diana, tocmai înainte să ajungi tu, mi-a mai adus un argument pentru întărirea teoriei mele: anume, argumentul repetării...
Nina: Nu la repetare mă gândesc eu când zic că toată lumea e proastă... Doar ştiţi că aceasta e tema favorită a Angelei... Dar oricum, ce zice Diana e interesant... Şi de ce zici tu Diana că dialogul este imposibil din cauza repetării?
Diana: Nu ştiu... Că nu am apucat să cercetez prea bine problema Monei... Constatam şi eu aşa... că ea îşi repetă teoria cu dialogul, eu pe aceea cu deşteptăciunea şi iată... tu pe aceea cu prostia... Iar această repetare paralelă nu poate fi decât un argument pentru existenţa monologurilor paralele de care vorbea Mona, deoarece arată că prin dialog nu se face schimb de teme, de preocupări şi de opinii, de senzaţii şi intuiţii, de perspective şi viziuni, de percepţii şi simţiri, de trăiri şi înţelegeri decât în mod superficial, tangenţial, iluzoriu – creându-se astfel iluzia unui dialog, fără ca totuşi să existe un dialog real, că dacă ar fi dialog real, ar trece ceva din trăirea mea spre voi şi din a voastră spre mine...
Nina: Şi nu trece?
Diana: Nu prea!
Nina: De ce crezi asta?
Diana: Deoarece, de exemplu, prostia ta a rămas în capul tău şi deşteptăciunea la mine, iar Mona a rămas singură cu dialogul ei...
Tu crezi că s-a schimbat ceva, în mod esenţial, prin dialogul nostru de până acum?
Mona: Diana cam are dreptate... Fiecare din noi încă suntem cuprinse de ideile cu care am intrat în dialog... Ne preocupă, le căutăm argumente justificative şi nu avem răbdare să ascultăm altele şi nici interes pentru aprofundarea unor argumente opuse lor, pentru că, în primul rând, înainte de a le gândi, noi le simţim, iar această simţire intuitiv-emoţională este greu de combătut prin vorbe...
Diana: Deci tu zici, practic, că dialogul nu are nici un rost, că el nu are nici o consecinţă... Că, practic, noi vorbim singure şi că nu ne aude nimeni?
Mona: Ne auzim noi pe noi: adică eu pe mine, tu pe tine şi ea pe ea... şi cam atât... Teoretic, aparent şi iluzoriu, te aud şi pe tine, dar, în realitate, eu nu te aud pe tine – de la tine aud nişte cuvinte, dar nu-ţi aud şi nu-ţi pot auzi toată simţirea, trăirea şi experienţa pe care tu o pui în spatele lor – simţire care până la vârsta pe care tu o ai acum are legată de ea o tonă de experienţe diferite de ale mele şi astfel este destul de greu de intuit în întregul ei sau în esenţa ei – sau de transmis spre altcineva, sau de înţeles în mod convingător de o altă fiinţă...
Nina: Exact! Aici e una din rădăcinile prostiei şi ignoranţei izvorâte din mine: în mister, în necunoscut, în infinitatea existenţei care în raport cu finitudinea noastră este aşa de mare, încât ceea ce cunoaştem noi din nemărginirea vieţii universului nu poate fi decât nesemnificativ... Cunoaşterea noastră este ignoranţă. Şi cu cât conştientizăm aceasta mai bine înţelegem că nu ştim pe ce lume trăim, că nu cunoaştem decât umbre de realitate, că suntem proaste şi ignorante chiar şi în legătură cu esenţele celor mai banale întâmplări ale vieţii: „Cine sunt eu?”, „Ce este viaţa?”, „Ce este filosofia?”, „Ce este femeia?”, „Ce este omul?” ş.a.m.d.
(Se aude soneria de la uşă.)


4. Nişte repetări

Mona: E Angela... Intră! E deschis!...
Angela (intrând în spaţiul scenic): Salut fetelor! Aţi început cheful fără mine?
Mona: Nu chiar...
Angela: Foarte bine!... Am adus nişte bere să ne veselim puţin... Mona aduci nişte pahare?... Că mi-e o sete...
Mona: Imediat... (Mona iese.)
Angela: Şi ce mai faci Diana? N-ai ajuns azi la cenaclul fetelor!
Diana: Nu... Dar am auzit că s-au spus poezii foarte interesante: despre prostie, despre dialog...
Angela: Şi de poezia mea nu ai auzit?
Diana: Stai să ghicesc: ceva cu repetarea?... Nu?
Angela: E tema mea preferată de câteva luni încoace...
Nina: Ştim... Că se vede de la o poştă... Şi se pare că repetarea de care tot aduci tu aminte prin poeziile tale este un bun argument pentru prostia susţinută de mine... Cel puţin aşa zice Diana...
Angela: O fi! Pentru mine repetarea e argumentul suprem pentru orice şi explicaţia ultimă a tot ce există – deci şi a prostiei...
Mona (intrând cu paharele pe o tavă): Poftim paharele!... Am adus şi nişte covrigei, ceva cornuleţe şi nişte napolitane... Vă rog să vă serviţi!... Angela dă-mi mie sticla, că torn eu berea!... Vorbeaţi de mine?
Angela (înmânându-i sticla de bere): Nu. Vorbeam de prostie!
Mona: A... Vorbeaţi de Nina?
Angela: Păi dacă ea se vrea a fi întruchiparea prostiei pe pământ, de cine altcineva?... Dar nu... Eu vorbeam de repetare de fapt...
Mona (turnând bere în pahare): A... Tu vorbeai de tine!... Exact cum le spuneam fetelor: dialogul este iluzoriu... Fiecare vorbeşte doar cu sine şi doar despre sine!...
Angela: Aici să ştii că te înşeli: omul, respectiv femeia, respectiv eu sau tu, sau ea nu vorbeşte nici măcar de sine sau despre sine, sau din sine, sau cu sine... Repetarea din el se repetă în vorbirea lui repetată despre o repetare oarecare, printr-o repetare oarecare... Cum ar fi, de exemplu: repetarea „prostiei”, a „deşteptăciunii”, a „dialogului” sau a „repetării”...
Diana: Văd că a început deja întâlnirea filosoafelor... Lăsăm poeziile în urmă şi trecem la argumente?
Mona: Ce argumente Diana? Poezia e cel mai bun argument – poezia e esenţa argumentului – ea arată cel mai bine realitatea dialogului care nu e cu putinţă... Poezia ne arată că fiecare dintre noi aruncăm în discurs cuvânt după cuvânt repetând obsesii şi preocupări personale într-o ordine relativ aleatoare specifică trăirii de moment... Aceste cuvinte însă nu constituie argumente pentru discurs şi nici măcar justificări ale lui – ele sunt, pur şi simplu, şiruri paralele de cuvinte care nu se întâlnesc în mod serios aproape niciodată...
Diana: Dacă stau bine să mă gândesc... Hai noroc! (Ridică paharul... Ciocnesc paharele şi sorb din bere...)
Mona: Noroc fetelor!
Diana: Ziceam că dacă mă gândesc puţin, teoria deşteptăciunii supreme personale pe care o susţin eu – fundamentată, printre altele, pe imposibilitatea introducerii vreo unui alt intermediar între „eu” şi „lume” – nu exclude, ci chiar presupune, ca şi consecinţă a ei, teoria discursurilor paralele pe care tu o susţii... Eu sunt cea mai deşteaptă femeie de pe pământ: aşa mă simt şi nimeni nu mă poate convinge de contrariu...
Nina: Şi noi suntem la fel?
Diana: Nu chiar... Tu eşti cea mai proastă femeie de pe pământ, iar Mona e cea mai paralelă cu realitatea discursului... Fiecare, cum ar veni, avem, cel puţin pe moment, o temă preferată pentru discurs...
Angela: Da... Şi toate vă repetaţi fără încetare tema: în capul vostru şi faţă de ceilalţi... De fapt, dacă mă gândesc mai bine, chiar şi cel mai bun dialog nu este altceva decât o formă de repetare... Să zicem, de exemplu, că voi vă întâlniţi pe stradă cu cineva pe care nu l-aţi mai văzut de o vreme... Printre altele, ce faceţi?... Vă salutaţi! – aceasta este o repetare: „– Salut!... – Salut!...” După aceea, de cele mai multe ori, urmează o altă repetare de convenienţă: „Ce mai faci? Şi cum o mai duci?” Şi o altă repetare ca răspuns: „Bine...” sau: „Aşa şi aşa... Dar tu?...” Şi tot aşa: „Bine... Cu ce te mai ocupi? Pe unde mai lucrezi?”...
Orice astfel de dialog este întâlnirea şi exprimarea unor repetări discursive realizate de către nişte fiinţări repetitive: după formule repetitive de introducere urmează înşirarea repetărilor specifice preocupărilor de moment ale celor aflaţi în dialog...
Ceea ce se întâmplă este deci întâlnirea unor repetări, nu întâlnirea unor oameni... Şi da! Dialogul astfel înţeles nu este cu putinţă, pentru că nu e cu putinţă înţelegerea a ceea ce zice cealaltă... Această înţelegere se bazează pe repetări specifice şi este identică cu acele repetări... Ca noi să o putem dobândi ar trebui să facem acele repetări şi nu doar să le oglindim superficial prin cuvintele dialogului...
Mona: Dacă am înţeles eu bine, tu zici că un dialog care s-ar putea lăsa cu o oarecare înţelegere, cu o întâlnire ideatică, este un dialog în care părţile tot repetă poziţia lor cu gândul că poate repetarea lor se transmite cumva celorlalte părţi implicate în dialog...
Angela: Ceva de genul acesta... Dar eu zic chiar mai mult: doar repetarea aceasta relativă există şi nimic altceva: nu există eu, nu există gândire, nu există dialog, nu există înţelegere... Există doar repetarea aproximativă a unor repetări relativ similare...
Diana: Ai formulat o ipoteză... O putem testa?
Angela: Sigur că putem! Fiecare dialog pe care îl purtăm confirmă ceea ce eu am spus... Şi v-am dat exemplul de mai înainte... Dar m-am gândit şi la următorul experiment: din moment ce nu putem transmite decât repetări şi deoarece, orice am face, oricum transmitem doar repetări – putem să ne asumăm acest lucru şi să creem un discurs autentic care evită ascunderea repetării, scoţând-o în faţă, să fie vizibilă pentru oricine... O astfel de repetare, fiind repetare evidentă, are potenţa să spargă zidul relativ opac al comunicării obişnuite, făcând posibil dialogul – în sensul că fiecare dintre participanţi îşi repetă cât mai des repetarea şi astfel, teoretic, ceilalţi participanţi pot prelua în ei, prin simplă audiţie repetată, mult mai uşor această repetare-mesaj făcând astfel ca monologurile lor relativ paralele să se intersecteze pentru a da naştere dialogului real, autentic, în care o repetare trece de la un individ la altul...
Diana: Bine atunci... Mă ofer voluntară!... Eu şi cu tine, faţă în faţă... Ce trebuie să facem mai exact?...
Angela: Ok... excelent... uite ce propun eu: fiecare din noi, în loc să purtăm dialogul obişnuit în care o vorbă sau o propoziţie se afirmă o singură dată pe un segment scurt de timp şi apoi se trece peste ea, să repetăm fiecare cuvânt cam de zece ori.
De exemplu: Salut! Salut! (Râzând:) Salut! (Cu entuziasm:) Salut! Salut! (Întrebând:) Salut?!... (Mirată:) Salut!... (Posomorâtă:) Salut... (Relaxată:) Salut! Salut!...
Diana: Aha!... Bine! Bine... (Bine dispusă:) Bine! (Cu hotărâre:) Bine!... Bine!... (Întrebând:) Bine? (Intrigată:) Bine? (Depresivă:) Bine... (Iritată:) Bine!!... (Căscând:) Bine... (Plictisită:) Bine...
Angela: Ce mai faci?... (Interesată:) Ce mai faci?... (Zâmbind:) Ce mai faci?... (Cu elan:) Ce mai faci?... (Nervoasă:) Ce mai faci?!... (Dezinteresată:) Ce mai faci?... (Melancolică:) Ce mai faci?... (Tristă:) Ce mai faci?... (Detaşată:) Ce mai faci?...
Diana: Excelent! Dar tu?... Excelent! Dar tu?... (Şi mai entuziastă:) Excelent! Dar tu?... (Uşor obosită:) Excelent! Dar tu?... (Surâzând:) Excelent! Dar tu?... (Amărâtă:) Excelent! Dar tu?... (Deranjată:) Excelent! Dar tu?... (Abătută:) Excelent! Dar tu?...
Angela (relaxată, pe un ton egal): Meditez la repetare! Tu la ce te gândeşti?... Meditez la repetare! Tu la ce te gândeşti?... Meditez la repetare! Tu la ce te gândeşti?... Meditez la repetare! Tu la ce te gândeşti?... Meditez la repetare! Tu la ce te gândeşti?... Meditez la repetare! Tu la ce te gândeşti?... Meditez la repetare! Tu la ce te gândeşti?...
Diana: Mă gândesc că oi fi eu deşteaptă, dar repetarea ta e mai deşteaptă ca mine... Ştii ce o să fac? O să-mi formulez teoria deşteptăciunii într-o propoziţie pe care o voi repeta, doar că vreau să-mi dea replica Nina, alternativ şi repetat cu esenţa teoriei sale despre prostie... Ce zici Nina?... Hai lângă mine să dialogăm!
Nina: Bine... Zi!
Diana: Sunt deşteaptă!
Nina: Eşti proastă!
Diana: Sunt deşteaptă!
Nina: Eşti proastă!
Diana (cu maximă hotărâre): Sunt deşteaptă!
Nina (relaxată): Eşti proastă!
Diana (iritată): Sunt deşteaptă!
Nina (ironică): Eşti proastă!
Diana (mânioasă): Sunt deşteaptă!
Nina (dispreţuitoare): Eşti proastă!
Diana (agitată): Sunt deşteaptă!
Nina (râzând): Eşti proastă tu!... De ce nu pricepi că eşti proastă?
(Diana îi trânteşte o palmă Ninei...)
Mona: Hii!? Fetelor ce faceţi?
Diana (plângând:) Sunt deşteaptă!... Îmi pare rău Nina!
Nina: Bine, bine... Eşti deşteaptă! Aşa e cum zici tu!... Mona se pare că are dreptate: dialogul, cu adevărat, nu este posibil...
Diana (plângând): Sunt deşteaptă!...
Angela: Haideţi totuşi să-i mai dăm o şansă dialogului! Nina vrei să dialoghezi cu Mona?
Diana (plângând): Sunt deşteaptă!!
Nina: Sigur Angela!... Hai Diana calmează-te!... Era doar un exerciţiu... Nu o lua în nume personal... Ştim că eşti deşteaptă!... Linişteşte-te!
Diana (veselă): Ha-ha... V-am păcălit!... Aţi crezut că m-am supărat... De fapt, m-am bucurat... De abia aşteptam să-ţi dau o palmă şi acum am găsit un motiv... Mă ierţi Nina?
Nina: Te iert!... (Îi dă o palmă peste faţă...) Asta a fost ca să te fac şi mai fericită!... Că am înţeles că palmele te fac fericită!...
(Diana vrea să-i mai dea o palmă... Nina o prinde de mână... Diana încercă să dea cu cealaltă... O prinde şi de cealaltă... Se îmbrâncesc şi se smocăiesc puţin pe canapea... Mona şi Angela sar să le despartă...)
Angela: Hai fetelor nu vă mai jucaţi! Potoliţi-vă!...
(Se potolesc şi stau plouate una lângă alta... Celelalte două le păzesc de o parte şi de alta... Toate sunt pe canapea...)
Mona: Deci argumentul suprem într-un dialog se pare că este totuşi forţa, manifestată în ultimă instanţă chiar prin violenţă verbală şi mai ales fizică... Dar este un argument care nu prea convinge... chiar dacă este repetat... Deci Angela... se pare că nici măcar repetarea nu convinge!...
Angela: Exact... Doar vă spuneam că nu există nici înţelegere, nici dialog, nici convingere... Nu există decât repetare: repetare de cuvinte, de argumente, de propoziţii, de atitudini, de gesturi, de acţiuni, de însuşiri specifice unor tipuri de dialog – doar atât – doar repetare şi iarăşi repetare... Dialogul nu există, dar există repetarea!...
(Diana se ridică şi se aşează pe un fotoliu, îşi bea paharul de bere până la fund şi apoi mestecă nişte covrigei... Nina se ridică şi ea de pe canapea şi se aşează pe fotoliul opus... Îşi bea şi ea paharul până la fund şi privind-o atent pe Diana mestecă şi ea nişte covrigei... Atmosfera este tăcută, dar densă...)


5. O bătaie

Diana (privind spre Nina): Vrei să ne batem?
Nina: Aş vrea, dar nu ne lasă fetele! Ai văzut!...
Diana (ridicându-se): Mona, Angela... vă rog să nu mai interveniţi!... Eu şi Nina avem nişte poveşti mai vechi de împărţit şi o să facem nişte lupte greco-romane, ca să vedem care e mai tare: prostia sau deşteptăciunea... Nina hai prinde de măsuţă să o mutăm mai încolo să nu ne lovim de ea... (O mută...)
Mona: Bine, luptaţi-vă, dar aveţi grijă să nu vă loviţi prea tare... Iată ce propun eu: Vă luptaţi pe acest covor, iar cea care e împinsă prima afară de pe covor pierde... Eu voi arbitra!
(Cele două luptătoare păşesc pe covorul rotund, se apropie, fac nişte gesturi de intimidare şi apoi se prind de mâini încercând să se trântească jos una pe alta sau să se împingă afară de pe covor... Ajung pe jos, se tăvălesc pe covor şi încearcă să se imobilizeze... La un moment dat ajung în genunchi una în faţa alteia şi se strâng cu putere în braţe încercând să se împingă pe spate... Nu prea reuşesc...)
Diana (oftând): Of... Am obosit!...
Nina: Şi eu... Hai să terminăm repriza aceasta la egalitate!
Diana (ridicându-se în picioare): E tare prostia asta!
Nina (ridicându-se şi ea): Hai că nici deşteptăciunea nu se lasă mai prejos!...
(Diana şi Nina se aşează pe cele două fotolii. Diana începe să respire profund... Nina respiră şi ea cât mai profund de câteva ori...)
Diana (ridicându-se): Gata! M-am relaxat!... Hai să reluăm lupta!
(Păşeşte pe covor şi face câteva mişcări de încălzire... Nina se apropie relaxată de ea. Diana adoptă o poziţie de luptă... Pe neaşteptate Nina îi trânteşte o palmă...)
Diana (supărată, cu o voce copilăroasă): M-ai bătut!... (Jovială:) Acuma să mă pupi! (Se repede la Nina şi o prinde de mâni... Aceasta râde...)
Diana (jucăuşă): Să mă pupi!... Să-mi dai o pupă!... M-ai lovit peste obraz!... (Mimând supărarea:) De ce?... (Nina se retrage...) Să-mi dai o pupă! (Nina râde şi fără să bage de seamă iese de pe covor...)
Diana (bucuroasă, ridicând mâinile în sus în semn de victorie): Te-am învins!... Ai ieşit de pe covor!...
Nina (râzând): Bine, m-ai învins!... Dar ai luat bătaie!...
Diana: Atunci să mă pupi!... Dă-mi o pupă unde m-ai lovit, că mă doare!
Nina: Bine!... Hai să te pup! Glumeam şi eu... (Se apropie să o pupe...)
Diana: Nu face nimic!... Nu m-am supărat! (Pleosc!... Îi dă o palmă Ninei...)
Nina (uşor surprinsă): Aşa deci!... Bine! Ai dreptate!... Acum suntem chit!... Hai să ne liniştim!... Violenţa se pare că nu duce nicăieri!... Hai mai bine să dialogăm!
Mona: Aşa fetelor: dialogaţi! Dacă puteţi... Asta vrem noi să vedem din partea voastră: un dialog...
Angela: Nu se poate: nu o să vedem decât două repetări relativ paralele...


6. Un dialog

Diana (aşezându-se pe fotoliu): Hai că mi-a venit o idee!... Dacă prostia nu poate dialoga cu deşteptăciunea, datorită faptului că ambele au o fire uşor conflictuală, poate că ar fi mai bine să mimăm dialogul...
Nina: Să-l mimăm?
Diana: Da... Să ne prefacem!... Să ne comportăm ca şi cum ar fi, deşi el în realitate nu este...
Mona: Şi de ce să ne prefacem? Nu-i mai bine să constatăm realitatea aşa cum e ea – adică inexistenţa dialogului?...
Diana: Aceasta e realitatea ta şi ţie îţi convine... Dar mie nu-mi convine!... În realitatea mea eu sunt cea mai deşteaptă femeie din lume şi nu-mi convine deloc ca dialogul să fie imposibil, pentru că, dacă e aşa, eu nu-mi mai pot comunica deşteptăciunea şi nici nu pot împărtăşi din ea proştilor – lucru care ar face din deşteptăciunea mea o neputinţă ca oricare alta...
La ce mai e bună deşteptăciunea, dacă nu te poţi lăuda cu ea? La ce bun să fii deşteaptă, dacă nu poţi spune la nimeni cât de nemaipomenit de deşteaptă eşti?... Deşteptăciunea lipsită de dialog nu prea are sens să existe...
Mai bine mă prefac deci că dialogul este posibil, ca să fie posibilă şi manifestarea deşteptăciunii mele în lume... Că, în fond, degeaba sunt eu cea mai deşteaptă femeie din univers, dacă nimeni nu ştie asta... sau dacă nu pot să spun nimănui acest adevăr...
Nina: Diana are dreptate! Eu sunt cea mai proastă femeie din lume... Dar tot îmi dau seama că ea are dreptate... La ce e bună prostia mea, dacă nu mă pot lăuda cu ea? Şi la ce-mi foloseşte faptul că sunt proastă, dacă nu am măcar iluzia că pot să împărtăşesc din prostia mea şi altora?... Prostia neafirmată, neîmpărtăşită, necomunicată nu mai are nici un farmec... Degeaba sunt proastă, dacă nu ştie nimeni cât de proastă sunt!...
La ce-mi foloseşte prostia, dacă nu pot să o strig în gura mare? Dacă nu mă pot lăuda cu ea? Dacă nu pot să fac din prostie principiul prim al metafizicii? Dacă nu pot să pun prostia ca fundament esenţial al oricărei cunoaşteri posibile?
Într-adevăr, prostia mă bucură, dar nu suficient cât să rămân singură cu ea... Mai bine să fiu o proastă în dialog, decât o proastă în tăcere!...
Angela: Deci voi ziceţi că, chiar dacă dialogul nu ar fi posibil, noi tot ar trebui să ne comportăm ca şi cum el ar fi cu putinţă?... Că ar trebui să facem o distincţie între esenţa dialogului, care este nefiinţa, şi aparenţa lui de fiinţă... şi astfel să mimăm dialogul, chiar dacă am fi convinse că el e doar un joc al aparenţelor dialogale şi nu un dialog autentic?
Mona: Poate că înainte de a stabili importanţa socială a dialogului şi utilitatea lui relaţională sau pragmatismul lui funcţional ar trebui mai întâi să-i stabilim esenţa lui – partea lui de fiinţă cea mai specifică... Diana, tu zici că eşti cea mai deşteaptă femeie din univers... Te rog să ne spui atunci ce crezi tu că este dialogul?
Diana: Nu ştiu!... Ţi-am mai spus că nu ştiu... şi sincer nici nu mă interesează!... Asta e problema ta Mona!... Dar, dacă tot e să ne aflăm în dialog la un pahar de bere (sau măcar într-o mimare a dialogului despre dialog), hai să încerc totuşi o definire a dialogului...
Astfel, în acest moment, pentru mine dialogul este acea realitate specifică comunicării verbale sau scrise care face posibilă, pe de o parte, existenţa deşteptăciunii supreme care rezidă în mine şi, pe de altă parte, afirmarea ei în faţa voastră. Această realitate este relativ indiferentă la recepţia ei din partea voastră, deoarece, la drept vorbind, s-ar putea ca voi să nici nu existaţi prea serios pentru mine!...
Pentru mine doar eu exist cu adevărat. Pentru că mă port pe mine peste tot pe unde păşesc, privesc, simt, vorbesc sau gândesc... Existenţa mea şi existenţa eu-lui meu sunt nedespărţite: iar voi sunteţi doar o fază trecătoare prin existenţa mea. Eu sunt dintotdeauna cu mine, voi sunteţi doar momentan cu mine... Prin urmare, în realitate, voi nu prea aveţi o existenţă serioasă în faţa mea: existenţa voastră e doar o umbră în raport cu propria mea existenţă...
Singura existenţă pe care voi o puteţi afirma în faţa mea este existenţa pe care v-o conferă, pe de o parte, manifestarea voastră reflectată în percepţia mea şi, pe de altă parte, existenţa pe care v-o afirmaţi uneori prin intensitatea dialogului pe care îl purtaţi cu mine... Dialogul acesta este cel mai important argument de existenţă pe care voi îl puteţi aduce pentru voi în faţa mea...
Eu nu pot să vă recunosc fiinţa decât prin dialogul pe care îl port cu voi... Cum însă acest dialog este relativ superficial şi grăbit, inconsistent şi repede trecător fiinţa voastră este mai mult un vis pentru mine... şi o realitate pe care uneori o văd, dar nu pot să o ating, pe care uneori pot să o ating, dar nu pot să mi-o asum, pe care uneori pot să mi-o asum, dar nu pot să o ţin minte...
Deoarece pentru mine existenţa mea este copleşitoare, dialogul este principalul mijloc de evadare din sine, mijlocul prin care eu mă pot desprinde puţin de mine pentru a trăi pentru câteva clipe în viaţa voastră... Şi chiar iluzorie, şi chiar amăgitoare, şi chiar superficială, şi chiar trecătoare... această trăire a voastră în mine şi a mea în voi nu se poate atinge decât prin dialog...
Mona: Diana văd că a început să facă elogiul dialogului... Cred că-i găseşti virtuţi mult mai mari decât are în realitate... Oricum... Deci tu, cea mai deşteaptă fată de pe pământ, susţii că dialogul este poarta spre pluralitate, spre celălalt – singura poartă care ne poate scoate din singurătatea uneori copleşitoare a propriei existenţe spre a ne aduce în prezenţa unei alte fiinţe...
Foarte bine... Hai atunci să vedem ce zice Nina!


7. O proastă şi o deşteaptă

Nina: Ce să zic?
Mona: Zi şi tu ceva!
Nina: Despre ce?
Mona: Despre ce vrei tu!
Nina: Nu vorbeam despre dialog?
Mona: A, ba da... Păi zi atunci ceva despre dialog!
Nina: Ce să zic?
Mona: Hai Nina!... Zi şi tu ceva, doar eşti cea mai mai proastă femeie din lume: trebuie că ai şi tu o părere despre dialog! Prostia întotdeauna are o părere despre orice!...
Nina: E adevărat că prostia obişnuită are o părere despre orice... Dar eu nu sunt prostia obişnuită... Eu sunt prostia maximă, prostia cu carul, prostia fără limite, prostia abisală – adică adevărata prostie... Şi în această calitate – de prostie maximă – sunt condamnată să nu am nici o părere despre nimic... Prostia mea mă condamnă la tăcere... Acolo unde deşteptăciunea vorbeşte prostia trebuie să tacă...
Angela: Şi eşti tot timpul aşa de proastă sau, din când în când, te mai deştepţi şi tu?
Nina: Nu-s tot timpul proastă la maxim!... Pentru că nu pot să fiu atentă tot timpul... Aşa că, din când în când, mai uit de prostia mea esenţială şi atunci îmi apare iluzia deşteptăciunii... Diana are dreptate: când mai uit de mine, îmi mai apare şi ea în faţă...
Atunci când sunt vrăjită spre dialog, de multe ori, uit că sunt proastă şi atunci vorbesc... Iar când, conştientă fiind de propria prostie, totuşi vreau să vorbesc – prostia din mine este ispitită spre manifestare... Când vă văd, mai mereu, vreau să vă spun ce proaste sunteţi...
Diana: Eu nu sunt proastă! Sunt deşteaptă...
Nina: ... Ce proaste sunteţi toate... cu excepţia Dianei care e deşteaptă!
Mona: Deci să înţelegem că, deşi tu eşti cea mai proastă femeie din existenţă, din când în când, uiţi de prostia ta esenţială – şi anume, atunci când intri în dialog cu alte proaste, aşa ca noi...
Diana: Eu nu sunt proastă!
Nina: Exact! Pot dialoga cu voi, dacă vă recunoaşteţi prostia: eu trebuie să mă văd puţin în voi, ca să am un minim de contact dialogal cu voi... Altfel dialogul nu este posibil... De exemplu, cu Diana nu pot dialoga... Deoarece ea refuză prostia, eu nu mă pot oglindi mai deloc în ea... Şi fiindcă eu refuz aproape total deşteptăciunea, ea nu se poate oglindi mai deloc în mine... Dialogul este posibil doar în măsura în care putem vedea măcar o umbră a sinelui nostru în cealaltă... Dacă Diana ar recunoaşte, pentru o clipă măcar, că este proastă, în exact acea clipă, dialogul nostru ar deveni posibil...
Diana: Aici are dreptate!... Dacă Nina ar recunoaşte, măcar pentru o secundă, că este deşteaptă sau că eu sunt deşteaptă, sau (de ce nu?) că eu sunt mai deşteaptă decât ea, atunci, în acea secundă, dialogul nostru ar fi cu putinţă...
Mona: Ceea ce ziceţi deci voi acum este că dialogul este oglinda în care te vezi pe tine, reflecţia care îţi dă impresia că cealaltă îţi seamănă, că are o legătură cât de mică cu propria ta fiinţă... Dar problema este că, de obicei, dacă trecem de această iluzie a asemănării spre a intra mai în profunzime, vedem că ne-am înşelat, că impresia asemănării era doar o impresie şi că dialogul nu este posibil... Tu ce părere ai Angela? Pentru tine ce este dialogul?
Angela: Ştiţi deja: repetare... Repetarea de care vorbesc eu unifică toate teoriile voastre filosofice în una singură. Ea explică şi ce este dialogul (repetare) şi cum se manifestă el (prin repetare), şi care este motivaţia lui (repetarea) şi care este finalitatea lui (repetarea)... Nu există ceva pe care repetarea relativă să nu-l poată explica...
Mona: Ok... Şi cum îţi explici, de exemplu, greutatea dialogului sau chiar imposibilitatea stabilirii lui între o proastă şi o deşteaptă, între prostie şi deşteptăciune, între Nina şi Diana: între cea mai proastă femeie din existenţă şi cea mai deşteaptă femeie din univers, între proasta proastelor şi deşteapta deşteptelor?
Angela: Simplu: fiecare din ele este total absorbită în repetarea unei realităţi specifice: una de prostie, cealaltă de deşteptăciune... Părerea comună pune în antiteză aceste două realităţi... Şi când ele se angrenează în dialog, dacă se manifestă în cadrul părerii comune, adică, cum ar veni, cu noi de faţă, ele nu se pot intersecta şi nu pot comunica...
Dar dacă ar rămâne singure... nici măcar nu ar discuta despre prostie şi deşteptăciune, ci despre cu totul altceva. Fiinţele nu pot să se întâlnească prin esenţa lor, ci doar prin aparenţa care le este specifică... Şi deşi esenţa lor este de fiecare dată repetare (nu are cum să fie altceva: de exemplu, prostie care se repetă, deşteptăciune care se repetă, dialog care se repetă sau repetare care se repetă), atâta timp cât această esenţă a repetării rămâne relativ invizibilă (prin lipsa repetării centrate pe repetare), esenţele par distincte... Cât timp vorbim, comunicarea nu prea este posibilă, iar tăcerea este doar o iluzie de comunicare: dialogul rămâne deci o simplă repetare uşor variabilă şi nimic altceva...
Mona: Te ascult, dar nu prea înţeleg... Mie mi se pare că tu susţii nu doar că dialogul nu este posibil, ci chiar mai mult de atât: că el nu există!... Şi aici se vede că te înşeli! Oare noi două nu dialogăm?
Angela: Dacă dialogul se vrea a fi doar o succesiune de replici, de întrebări şi răspunsuri, de observaţii şi argumentări, atunci da: această succesiune există... dar nu este... De ce? Simplu: această succesiune este şi ea doar o repetare relativă: întrebările se repetă, răspunsurile se repetă, argumentele se repetă şi, mai ales, limba aceasta prin care ele se manifestă este mai mereu aceeaşi: adică se repetă... Deci acest dialog-succesiune nu există ca dialog şi succesiune, dacă prin acestea tu înţelegi altceva decât repetare extrem de puţin variabilă...
Diana: Mi se pare că Angela are dreptate... Aşa că pe moment accept poziţia centrală pe care o joacă în dialog repetarea: repetarea cuvintelor, a sensurilor, a propoziţiilor, a frământărilor, a întrebărilor, a justificărilor, a poveştilor ş.a.m.d. ... De asemenea, m-am gândit atent la faza cu oglindirea prin dialog... şi mi-a venit ideea să testăm această ipoteză!


8. Dialogul proastelor

Mona: Să o testăm!... Dar cum?
Diana: Uite cum: o să presupunem pentru o clipă, prin reducere la absurd, că eu nu sunt deşteaptă, ci dimpotrivă, că sunt chiar proastă şi încă nu orice proastă, ci proasta proastelor, cea mai proastă de pe faţa pământului...
Nina (bucuroasă): Vai de mine! Sora mea!... Nu mai sunt singură!... Sunt aşa emoţionată!... Hai să te îmbrăţişez!... (Se duce şi o îmbrăţişează...) Ce proastă eşti tu Diana! De ce nu ţi-ai recunoscut de la început prostia? Era cât pe ce să mă păcăleşti cu povestea ta legată de deşteptăciune... Mă bucur că ţi-a venit şi ţie prostia la cap!... Hai să închinăm fetelor!... (Fetele ridică paharele...) Trebuie să sărbătorim această clipă de prostie şi să ne bucurăm de ea atât cât durează, fiindcă, din păcate, presimt că nu o să ţină prea mult!
Angela: Hai noroc, proastelor! Cine sunt cele mai proaste femei din istorie?
Nina (cu entuziasm): Noi suntem! Ura!... Trăiască prostia!!
Diana: Trăiască prostia supremă şi să fie cât mai proastă cu putinţă!
Mona (ironică): Bravo! Aţi văzut că dialogul funcţionează? Ce am zis eu?...
Diana: Nu mai funcţionează! Mi-a trecut prostia!
Nina: Ce păcat, erai o proastă aşa de frumoasă!!
Diana: Mulţumesc! Dar am avut doar un mic moment de rătăcire care acum mi-a trecut... Sunt din nou deşteaptă fetelor!
Nina: Of!!... Ce păcat că prostia ţine aşa de puţin! Ce păcat că prostia trece aşa de repede!... Uite: ca să mai prelungim puţin momentul dialogului atins prin oglindire, o să intru şi eu în jocul Dianei şi pentru un moment (şi doar pentru un moment) o să presupun şi eu, prin absurd, că sunt deşteaptă, cea mai deşteaptă femeie văzută vreodată de privirea umană, deşteapta supremă, adică şi femeie şi deşteaptă în acelaşi timp, sub acelaşi raport, în aceeaşi propoziţie...
Diana (surprinsă şi emoţionată): Îmi vine să lăcrimez!... Nina ai zis cumva că eşti deşteaptă?... Cred că nu am auzit bine!
Nina: Am zis! Uite – repet: sunt cea mai deşteaptă femeie din lume!
Diana: Nu eşti! Eu sunt cea mai deşteaptă!... Dar mă bucur nespus că mai este o deşteaptă aşa ca mine... Hai să te îmbrăţişez repede, că deşteptăciunea se ofileşte cu repeziciune: e aici pentru o clipă, iar în clipa următoare dispare ca şi cum nici nu ar fi fost... Pentru o clipă crezi că ştii ceva şi în clipa următoare realizezi că de fapt nu ştii mai nimic... (O îmbrăţişează pe Nina...:)
Eşti aşa de frumoasă când eşti deşteaptă!
Nina: Mulţumesc Diana! Dar să ştii că sunt la fel de frumoasă şi când sunt proastă, ba poate atunci sunt chiar mai frumoasă!
Mona: Hai noroc fetelor! Magia dialogului: iat-o în manifestare: Trăiască deşteptăciunea! Trăiască fetele deştepte, că ele conduc lumea!... (După ce ciocnesc paharele fetele se aşează pe canapea şi pe fotolii...)
Angela: Să înţeleg oare că dialogul proastelor a luat sfârşit? Să înţeleg că prostia nu se mai repetă?... Nu pot să înţeleg aşa ceva!... Dacă suntem toate deştepte, cine mai rămâne să facă pe proasta?... Nu vă jucaţi fetelor cu extremele!... Repetarea variază între extreme, ce-i drept destul de puţin, dar e bine să păstrăm echilibrul delicat existent între ele, ca să nu răsturnăm lumea din repetarea ei cotidiană...
Nina: Ai dreptate! Mi-a trecut! Sunt din nou proastă!... Cineva trebuie să fie proastă pe acest pământ, ca să păstrăm echilibrul, iar eu sunt proasta perfectă! Priviţi la mine: nu am faţă de proastă?... Nu arăt a proastă? Nu sunt eu oare cea mai proastă dintre proaste?... Proasta supremă?
Diana: Ba da Nina! Tu eşti proasta noastră prea-iubită! Tu eşti întruchiparea printre noi a prostiei şi noi te preţuim nespus pentru asta!... Scuză-mă, dacă te-am jignit făcându-te deşteaptă!... Prostia ta este fără limite şi nimic nu se poate pune în calea ei... (Zâmbind:) În afară de o deşteaptă ca mine!...
Mona: Bine că ne-am lămurit! Iată un nou dialog de succes: am ajuns exact de unde am plecat...
Diana: La o poezie?
Angela: Da!... Poezia... repetării...

(Fetele rămân un moment în tăcere semnalând publicului că piesa s-a sfârşit...)"



- Extras din cartea “Limite esenţiale ale culturii- autor Radu Lucian Alexandru:

Radu Lucian Alexandru