Examen la filosofie
sâmbătă, 31 decembrie 2016 by Radu Lucian Alexandru
Dedicaţie:
Pentru
toţi proştii care şi-au făurit un destin din filosofie
şi
pentru toţi filosofii care au descoperit un sens în prostie...
Personaje:
trei
profesori: Libetar, Traveri şi Mucedafi
şi
trei studenţi: Artavi, Cridan şi Galizen.
(Profesorii
la catedră – citesc ceva cu atenţie... Studenţii în sala de
examen – stau relaxaţi şi scriu ceva... Tensiune în aer...)
(Undeva
– nu se ştie unde... Cândva – nu se ştie când...)
I
Libetar:
Dragi colegi... Am primit lucrările voastre şi le-am citit cu
interes... Mi-a atras îndeosebi atenţia lucrarea lui Artavi care
este foarte îndrăzneaţă în afirmaţii...
Te
rog domnule Artavi să-ţi susţii poziţia.
Artavi:
Domnilor profesori, stimaţi colegi, lucrurile sunt cât se poate
de simple: filosofia e o prostie...
Mucedafi:
Vai de mine! Ai scris aşa ceva în lucrare?... Dar cum ţi-ai
permis?... Ne facem de ruşine!... Domnule student vă rog să vă
controlaţi limbajul!... Vă rog să vă exprimaţi academic!
Artavi:
Îmi menţin poziţia... Şi mă exprim foarte clar când vă
spun că, deşi cele mai multe din cuvintele importante pentru
filosofie se pot găsi în dicţionarele de profil, unul (poate cel
mai important) lipseşte din ele: vorbesc evident de cuvântul
„prostie”...
Cu
alte cuvinte, academia cam ignoră prostia, iar acest fapt îi
creează un dezavantaj major în încercarea ei de a înţelege
realitatea lumii în care trăim... Prin urmare, eu m-am decis să
intervin direct pentru a combate această lipsă conceptuală
esenţială... Altfel spus, vreau să introduc conceptul de prostie
în esenţa ideatică a filosofiei şi să-i ataşez un conţinut
academic de exemplificări practice cât mai variate spre a-i
demonstra importanţa lui pentru înţelegerea filosofiei umane...
Prostia
a fost nepermis de mult neglijată până acum, iar rezultatele
acestei neglijenţe se văd mai peste tot în academismul
filosofic... Iată deci: asta vreau eu: să introduc conceptul de
prostie în filosofie şi să-i dau conţinut academic...
Traveri:
Adică cum să-i daţi prostiei conţinut academic?
Artavi:
Observând că filosofia în esenţa ei nu este altceva decât
prostie şi constatând astfel că mai toţi academicienii care
studiază filosofia nu studiază altceva decât prostiile ce le-au
spus nişte proşti cu carte într-un context cronotopic oarecare...
Mucedafi:
Uitaţi ce domnule student... Nu vă permit!... Cu alte cuvinte,
dumneavoastră mă faceţi pe mine prost?
Artavi:
Nu domnule profesor, dumneavoastră nu sunteţi prost... Sunteţi
doar o imitaţie jalnică a prostiei...
Mucedafi:
Poftim? Vă rog să nu mă jigniţi!
Artavi:
Dar nu vă jignesc deloc... Vă spun doar adevărul... Dar numai dacă
îmi permiteţi!
Mucedafi:
Vă rog!
Artavi:
Atunci să vă întreb ceva... Sunteţi filosof?
Mucedafi:
Cine? Eu?... (După o uşoară ezitare:) Nu... nu cred...
Filosofi sunt cei pe care eu i-am studiat şi a căror operă o
predau studenţiilor... Eu sunt doar... profesor de filosofie...
Artavi:
Păi vedeţi?!... Atunci nu sunteţi prost! Sunteţi doar o imitaţie
jalnică a unei prostii originale... Doar filosofii sunt proşti cu
adevărat... Profesorii de filosofie doar le imită cu stângăcie
prostia... Aşa că daţi-mi voie să-i întreb pe toţi cei de faţă:
este vreun filosof în sală?
(După
un moment de tăcere:) Atunci
iată: în această sală doar un singur filosof vorbeşte... şi
acela sunt eu!
Libetar:
Bravo Artavi! Văd că ai curaj
nu glumă!... Dar eu nu înţeleg prea bine ce vrei să spui... Ţi-am
citit lucrarea şi am impresia că pe mine problema aceasta mă
depăşeşte... Nu ştiu mai nimic despre prostie... Aşa că nu mă
pot pronunţa... Poate colegii mei să fie experţi în prostie, dar
eu nu sunt... Şi cred că nici ei nu sunt experţi în acest
subiect...
Artavi:
Păi atunci sunteţi proşti!... Cum puteţi preda filosofie, dacă
nu ştiţi nimic despre esenţa ei? Pur şi simplu, habar nu aveţi
ce predaţi...
Mucedafi
(către ceilalţi profesori): E
nebun!...
Libetar:
Domnule student... Dumneata ori
eşti nebun, ori eşti genial... Ai descoperit dumneata ceea ce toţi
filosofii dintotdeauna au căutat şi nici unul nu a găsit –
anume, esenţa filosofiei?
Artavi:
Da domnule profesor!... V-am spus: ei nu au descoperit nimic, fiindcă
erau proşti – şi fiind proşti nu au fost capabili să descopere
nici măcar prostia aceasta evidentă prezentă în tot ce există...
Traveri:
Dumneata ce înţelegi prin prostie?
Artavi:
Ceea ce nu înţelegeţi dumneavoastră, domnule profesor Traveri...
Traveri:
Anume?
Artavi:
Anume, exact asta: prostia este ceea ce dumneavoastră nu
înţelegeţi... E ceea ce vă scapă din realitate... E acel ceva pe
care îl întâlniţi mereu în viaţă, dar niciodată, până acum,
nu l-aţi putut numi... E răspunsul la orice întrebare fundamentală
pusă vreodată în metafizică, teologie, politică, economie,
etică, estetică ş.a.m.d.
Nimic
nu are sens fără prostie... Prostia însă explică totul: de
aceea, dacă nu înţelegeţi prostia, nu înţelegeţi nimic din
filosofie... Iar cel care predă ceea ce nu înţelege nu poate fi
decât un prost...
Libetar:
Argumentele dumitale au ceva substanţă, dar parcă sunt prea dur
spuse...
Artavi:
Vreţi să le mai îndulcesc?... Să pun nişte zăhărel vorbulistic
în ceaiul filosofic, să-l poată bea copilaşii în ale
filosofiei?... Ce e asta domnilor? Vorbele mele sunt prea amare
pentru gustul dumneavoastră? Ne ascundem de realitate? Dar unde
suntem aici? La vreo grădiniţă? Sau suntem printre adulţi?...
Lucrurilor
trebuie să li se spună pe nume... Iar dacă încă nu ştiaţi, vă
informez eu acum că nu există Moş Crăciun, universul nu este
magic, îngerii nu există, iar filosofii sunt nişte proşti...
Dar
nu doar ei... Toată lumea e proastă... Orice om e prost şi aceasta
e realitatea: prezenţa prostiei le explică pe toate, iar lipsa ei
nu explică mai nimic...
Aveţi
vreo întrebare? Răspunsul este „prostia”!...
De
exemplu: de ce vă certaţi cu cineva?... De exemplu, cu mine...
Răspunsul este „prostia”... Eu sunt prost, voi sunteţi
proşti... şi fiind proşti, nu ne putem înţelege, chiar dacă
aparent vorbim aceeaşi limbă...
II
Cridan:
Am eu o întrebare... dacă îmi permiteţi să intervin... Te-am
ascultat cu atenţie şi parcă, când te aud vorbind, mi se rupe
firul... Nu înţeleg...
Artavi:
Nici nu ai cum! Eşti prost!... Dar pune, te rog, întrebarea...
Cridan:
Mulţumesc de compliment...
Artavi:
Cu plăcere...
Cridan:
La întrebarea aceasta au reflectat mulţi filosofi spre a-i găsi
răspuns: Ce este virtutea?
Artavi:
O prostie...
Mucedafi
(vizibil iritat): Extraordinar!... Cât tupeu! Nu se poate aşa
ceva! În calitate de profesor de etică trebuie să intervin...
Domnule... virtutea este cea mai înaltă calitate umană... Cum
puteţi spune că e o prostie?
Artavi:
Vai... dar sunt atâtea argumente... De exemplu, câţi pun în
practică virtuţile?... Şi dacă nu le pun în practică, de ce nu
o fac?... Dacă oamenii, în general, ar fi virtuoşi, cum susţin
unii proşti, sau dacă ar fi capabili de virtute, cum susţin alţi
proşti, oare am mai trăi în lumea în care trăim? În lumea
aceasta plină de exploatare, de teamă, de ipocrizie, de viclenie,
de minciună, de lăcomie, de ură, de sărăcie, de invidie, de
hoţie, de corupţie, de violenţe, de războaie şi de abuzuri de
toate felurile?...
Nu
domnilor!... Dacă virtutea ar fi altceva decât o prostie, lumea în
care trăim ar arăta cu totul altfel... Dar fiindcă mai toată
lumea crede despre virtute că e o prostie, lumea arată exact aşa
cum o vedeţi...
Dacă
ar crede că virtutea ar fi altceva decât prostie, de ce nu o pun în
practică?... Unde e omul virtuos?... Unde e cel care nu se teme de
adevăr?... Unde se ascunde virtutea?... După viciu?...
Da
domnilor! Virtutea e o prostie... Iar dacă credeţi că ea e altceva
decât prostie, atunci nu înţelegeţi mai nimic din lumea în care
trăiţi... Aceasta e situaţia brută a viciului care controlează
lumea aceasta... Dar în momentul în care pricepeţi că virtutea
este doar o altă prostie filosofică, toate lucrurile vor începe să
capete sens... Virtutea nu explică mai nimic, viciul explică
aproape orice...
Virtutea
nu are nici un sens, dacă nu luăm în calcul prostia...
III
Galizen:
Am şi eu o întrebare pentru colegul nostru, iată foarte
entuziasmat, fiindcă a descoperit... prostia... Ce este inteligenţa?
Artavi:
Simplu spus inteligenţa este prostie... Ba mai mult de atât: cu cât
un om se crede mai inteligent, cu atât este mai prost... Cel care
creşte în convingere că este inteligent creşte direct
proporţional în prostie... Inteligentul nu pricepe mai nimic din
ce-l înconjoară, dar prostia lui cea mai mare e că el crede că
pricepe...
Omul
care nu ştie că este prost este prost...
Dacă
ar fi însă foarte prost şi s-ar recunoaşte ca atare, ar pricepe
instantaneu că există o explicaţie – una singură: prostia...
De
exemplu: de ce şi-ar pierde nişte oameni vremea punând întrebări
prosteşti într-un examen ca acesta, iar alţi oameni ar sta cuminţi
şi ar răspunde acestor întrebări cu răspunsuri la fel de
prosteşti?
Răspunsul?
– De proşti! De aia!... Dacă ştii că eşti prost, nu pui
întrebări – cine să-ţi răspundă?... Ceilalţi sunt la fel de
proşti ca şi tine... Dacă ştii că eşti prost, nu dai răspunsuri
– cine să le înţeleagă?... Toţi sunt proşti: şi cei care
întreabă, şi cei care răspund...
Mucedafi:
Deci, după capul dumitale, examenul acesta este o prostie... Dar
atunci de ce ai mai venit la examen?
Artavi:
De prost domnule profesor... Eu fiind prost şi ştiind că sunt
prost, ca orice prost, am o mare prostie în cap: cred că pot
explica prostia celorlalţi... Ori, prostia nu poate fi explicată şi
nu poate fi înţeleasă... Prin urmare, demersul meu este relativ
inutil... Şi totuşi îl fac... De ce?... De prost, de aia!
Cu
alte cuvinte, eu... fiind prost... găsesc o oarecare plăcere în
a-mi prinde mintea cu proştii, iar voi, ceilalţi, fiind proşti,
staţi de vorbă cu un prost...
Traveri:
Tu crezi că e dificil să vorbeşti altora despre prostie?
Artavi:
De cele mai multe ori, nu e greu, e aproape imposibil... Cine
conştientizează existenţa esenţială a prostiei descoperă,
deopotrivă, şi un neajuns imposibil de înlăturat, şi un avantaj
greu de ignorat – de obicei, ştiinţa că prostia nu are leac te
opreşte din acţiunea relativ inutilă de a-i căuta tămăduire...
Înţelegerea
prostiei şi comunicarea acestei înţelegeri par a se exclude una pe
alta – şi aici se pare că, uneori, nu sunt decât două variante:
dacă înţelegi corect profunzimea prostiei, atunci nu are nici un
rost să încerci să comunici această înţelegere – proştii nu
vor înţelege ce vrei să le comunici... Iar dacă nu o înţelegi
corect şi prostia nu e decât o iluzie, atunci ar fi o prostie să
încerci să comunici această posibilă înţelegere greşită a
prostiei... Oricum am privi lucrurile, atunci când devenim prea
profunzi în prostie, gura noastră ar cam trebui să tacă...
Mucedafi:
Şi atunci tu de ce vorbeşti?
Artavi:
Eu vorbesc din cauza prostiei – chiar nu am găsit nici un alt
motiv mai bun de a vorbi azi aici... Dar mai am încă un motiv de o
oarecare importanţă în acest context: joaca...
Traveri:
Te joci cu prostia?
Artavi:
Încerc mereu să mă joc cu proştii indicând, mai în glumă
sau mai în serios, spre prostie... Dar proştii, fiind proşti prea
serioşi, nu prea ştiu de glumă...
Să
te joci cu seriozitatea – iată o cale regală spre cunoaşterea
mai bună de sine...
Să
consideri în joacă ceea ce alţii iau (prea) în serios – iată o
metodă de (mai bună) înţelegere a realităţii...
De
cele mai multe ori, „seriozitatea” unora nu e decât o glumă
bună de care, odată conştientizată, nu te prea poţi abţine să
nu râzi...
Jocul
deschide mereu orizontul de dincolo de orizont – jocul cu
seriozitatea ne arată adevărul aşezat dincolo de prostia serioasă
– dincolo de jocul de-a seriozitatea...
Doar
cel care ia în serios jocul poate considera în joacă seriozitatea:
seriozitate şi joacă – iată cele două feţe ale aceleiaşi
realităţi: seriozitatea se joacă, iar joaca este serioasă...
Traveri:
Şi pe ce se bazează acest joc?
Artavi:
Pe prostie, doar pe prostie... E extrem de multă prostie în
seriozitate, mai ales atunci când prostul ia prostia în serios...
Şi e suficient de multă prostie în joacă, încât să avem cu ce
ne juca...
De
aceea, oamenii rezistă cu greu puterii de seducţie pe care o are
jocul (de seducţie) – iar cei care rezistă cu stoicism jocului
sunt doar proştii care iau (prea) în serios seducţia...
Seriozitatea
nu e un lucru serios, mai ales când are la bază prostia... În
acest caz, seriozitatea e doar un joc de-a seriozitatea... Şi de
aici vine, de cele mai multe ori, penibilitatea actului de a fi
serios...
Cel
care nu înţelege că se joacă este jucat... cel care nu pricepe ce
se joacă, cum se joacă, când se joacă şi unde se joacă nu
înţelege mai nimic din viaţă...
Traveri:
Tu crezi că viaţa se joacă?
Artavi:
Da... Viaţa se joacă: de multe ori, se joacă cu seriozitate
de-a seriozitatea – cu alte cuvinte, joacă atât de prost, încât
uită că se joacă – de aici vin şi nenumăratele complicaţii
ale jocului neconştientizat (numit seriozitate) pe care ea îl
joacă...
Această
uitare (care e mai mult o ascundere neserioasă faţă de natura
ontologică a jocului) poate fi însă depăşită prin marea putere
de revelare pe care o are actul de a te juca cu seriozitatea –
astfel, ne aducem repede aminte că omul nu e un animal serios, ci
doar unul care se joacă (destul de prost) de-a seriozitatea...
Cel
care îşi aduce aminte că se joacă îşi aduce aminte că este
om... Cel care nu uită că se joacă, mai mereu, prin această
simplă conştientizare a jocului, stăpâneşte jocul... Dacă nu
ştii că joci, eşti stăpânit de joc... dacă devii conştient de
el, jocul devine o plăcere...
Cel
care nu ştie să se joace cu vorbele, nu ştie să filosofeze... De
aceea, a scoate jocul din filosofie, e doar a te gândi serios la
prostie...
Traveri:
Având în vedere cele spuse de tine despre joacă, până la urmă,
pentru tine prostia este un lucru serios sau e ceva care trebuie
abordat doar în joacă?
Artavi:
Nu există un lucru mai serios decât prostia... Şi nu există o
bază mai solidă pentru filosofie decât joaca cu prostia clientului
cercetat filosofic, chiar dacă o bună dovadă de prostie este
tocmai aceea de a lua în serios jocul filosofic...
Prin
urmare, prostia filosofică e un lucru atât de serios, încât, de
cele mai multe ori, trebuie tratată doar în joacă: cu ironie,
sarcasm, cinism şi chiar batjocură, mai ales dacă se dovedeşte a
fi rezistentă la umorul rafinat şi la comedia subtilă...
Traveri:
Aşadar, tu recomanzi ca strategie de apropiere faţă de prostie
jocul filosofic plin de umor?
Artavi:
Arareori este nevoie de o strategie mai bună decât aceasta
atunci când ne apropiem de o prostie filosofică evidentă... A o
lua în serios ar fi doar un semn de prostie...
Traveri:
Dar chiar tu ai spus că prostia este un lucru serios...
Artavi:
E drept că prostia poate fi un lucru extrem de serios... Dar
numai când înţelegi umorul din prostie, înţelegi prostia cu
adevărat...
Ştiu
că prostia poate fi şi tragică... Dar numai când vezi partea
comică din prostie, devii capabil să realizezi în profunzime de ce
este ea esenţă de filosofie...
Iar
odată cu descoperirea faptului că esenţa filosofiei este prostia
toate problemele filosofiei au fost rezolvate... Filosofului nu-i mai
rămâne nimic de făcut... Dar el, fiindcă e prost, nu înţelege
pe deplin importanţa prostiei şi continuă să filosofeze, chiar
dacă nu mai e cazul să o facă... Prostia este, deopotrivă,
început, conţinut şi sfârşit de filosofie...
Prin
urmare, când prostul vorbeşte, filosoful trebuie să tacă... Iar
când filosoful vorbeşte, el o face, doar fiindcă fie nu ştie, fie
mai uită şi el că e prost...
Doar
ştiţi că se zice că „prostia nu are limite”... Şi e
adevărat... De aceea, înţelegând infinitatea prostiei, filosofia
trebuie să-şi recunoască limitele...
Traveri:
Care sunt aceste limite?
Artavi:
Una din ele este să încerci să înţelegi şi să explici
lumea fără a lua în calcul axioma prostiei... Dacă porneşti de
la axioma prostiei, filosofia se limpezeşte: prostia explică
totul... Lucrând însă cu ipoteza falsă a omului ne-prost
filosofia nu poate ajunge decât la confuzie: în lipsa prostiei
umane mai nimic din peisajul cultural uman nu mai poate fi explicat
cum se cuvine...
Lumea
are un secret destul de bine păzit... şi acest secret este
prostia... Lumea e proastă şi proastă fiind vrea să-şi ţină
prostia secretă... Însă cine îi află lumii această taină află
cam tot ce merită să fie ştiut despre lume – află taina care
explică cam tot ceea ce poate fi explicat...
Traveri:
Taina omului este prostia?
Artavi:
Evident... Pur şi simplu, oamenii sunt proşti... De aceea, nu e
cazul să te oboseşti prea tare pentru a le explica ceva, fiindcă
oricum nu vor pricepe mare lucru...
Şi
tot aşa, nu e cazul să te frămânţi prea tare pentru a-i pricepe,
deoarece, pe de o parte, fiind prost, oricum nu-i vei înţelege şi,
pe de altă parte, ei fiind proşti nu prea e mare lucru de priceput
în ceea ce-i priveşte...
Prostia
explică lipsa de înţelegere, dar prostia nu poate fi înţeleasă...
Ea poate fi însă mereu constatată...
Prostia
este instinctiv recunoscută, dar omul nu vrea ca ea să fie
cunoscută... Iar ascunzându-şi de sine prostia, omul îşi
dovedeşte prostia...
De
aceea, cel care nu ştie că e prost, e prost, iar cel care ştie
acest lucru este tot un prost... Astfel, prostia este stăpână
peste lume şi va domni peste ea atâta timp cât va mai fi prostie
în lume... Şi doar un prost ar putea să creadă că vreodată
prostia va dispărea din lume...
Traveri:
Şi de ce nu ar putea să dispară?
Artavi:
Fiindcă lumea e proastă: e prost generată, prost transformată şi
prost explicată... Iar prostia ei i-ar fi evidentă omului de la o
poştă, dacă el nu ar fi aşa de prost precum este: prost generat,
prost transformat şi prost explicat...
Cu
alte cuvinte, e atât de prost, încât se aşteaptă ca prostia să
dispară din lume...
Dovada
ultimă de prostie a umanului este, aşadar, incapacitatea acestuia
de a-şi vedea şi de a vedea prostia... Şi cum ar putea vreodată
un prost să înţeleagă prostia?... Mai ales că omul e atât de
prost, încât, chiar şi atunci când ştie că lumea e proastă, se
miră mai mereu în momentul când se întâlneşte cu prostia din
lume...
Practic
omul nu prea are conştiinţă... iar cine vorbeşte de conştiinţă
la oameni nu prea ştie despre ce vorbeşte: oamenii nu sunt
conştienţi – sunt doar proşti! Prostia le ţine loc de
conştiinţă şi acest lucru se vede mai mereu în ceea ce ei
gândesc, vorbesc sau înfăptuiesc...
Traveri:
Domnule student, la câte idei ai despre prostie cred că ai putea
scrie despre ea un întreg tratat...
Artavi:
Aş putea, dar nu mai e nevoie – e deja plină literatura
filosofică de tratate proaste construite în marginea unor idei
gândite prost şi exprimate prin cuvinte prost alese şi prin
propoziţii prost alcătuite despre tot felul de prostii... Credeţi
că mai e nevoie de o prostie în plus?
Traveri:
Chiar tu zici că acest lucru este inevitabil: ce ar putea să scrie
un prost, dacă nu prostii?
Artavi:
Aveţi dreptate – am scris şi eu câte ceva despre prostie,
după cum aţi putut vedea şi în lucrarea mea. Dar un lucru nu mi-e
încă destul de clar – cum se face că, deşi ştiu câtă prostie
e în lume, încă mă mai surprinde prostia, chiar şi pe mine,
apostolul ei?
Traveri:
Prostia pentru tine se pare că e mereu un cuvânt cu dublu sens...
Nici mie nu mi-e deloc clar dacă tu chiar eşti prost sau doar faci
pe prostul...
Artavi:
Ce vorbe ciudate... Cum s-ar putea oare ca un prost să facă pe
prostul?... Şi cum e posibil ca un alt prost care are de-a face cu
primul să nu fie capabil să distingă adevărata prostie de
imitaţia ei?
Traveri:
Se pare că tu chiar ai luat prostia în serios şi ţi-ai prins
mintea cu ea..
Artavi:
Da... Se prea poate că, azi-mâine, proştii vor da citate din
mine atunci când vor dori să vorbească despre fiinţa lor... Deşi
ne cunoaştem prostia, nu ştiu de ce căutăm uneori ca ea să ne
fie confirmată şi de nişte proşti celebrii... a căror
celebritate, adeseori, se datorează tocmai faptului că prostiile pe
care ei le-au susţinut au fost şi încă sunt mult exagerate faţă
de proastele afirmaţii intrate deja în cotidian... Cultura proastă
se înnoieşte, din când în când, cu câte o nouă prostie vecină
cu aberaţia şi cu absurdul... Şi astfel, mai mereu, înţelepciunea
filosofică nu e decât o mare prostie, iar filosoful aşa zis serios
nu e decât acela care susţine prosteşte, cu argumente cât mai
proaste, cel puţin o prostie imensă, evidentă de la o poştă...
Traveri:
Cum e prostia aceasta a ta cu prostia?
Artavi:
Aceasta nu e chiar o prostie oarecare... Ci e esenţă de
filosofie!... Păcat însă că în ea e prea multă prostie... Atât
de multă, încât e destul de dificil ca ea să fie înţeleasă de
proştii amatori de filosofie... Prostia este peste tot, dar mai
nimeni nu vrea să o vadă!
Traveri:
Au mai fost filosofi revoltaţi şi pesimişti, dar parcă tu îi
întreci pe toţi în profunzime (era să zic în prostie)...
Artavi:
Exageraţi!... Eu nu întrec pe nimeni în nimic... Sunt doar un
prost oarecare... Însă e adevărat că s-ar putea să fiu cel mai
mare filosof în viaţă, tocmai pentru că spun ceea ce ştie mai
toată lumea: anume, că filosofia e o prostie...
Prostia
e tabu în societatea noastră: nimeni nu vrea să vadă, să audă
sau să vorbească despre prostie, deşi ea e pretutindeni
prezentă... E atât de infiltrată în psihicul uman şi în
societate, încât lumea s-a obişnuit cu ea – e, pur şi simplu,
normal să fii prost fără să ştii că eşti...
Fiindcă
e proastă şi fiindcă are în cap tot felul de prostii, lumea are o
părere proastă despre prostie... Ea zice: „Dacă prostul ar
gândi, ar gândi numai prostii!” – şi crede, astfel, că
prostul nu gândeşte sau că dacă gândeşte, gândeşte prost...
Şi într-un mod ciudat chiar are dreptate, fiindcă tocmai aici e
secretul: gândirea în sine e un fenomen prostesc... Oricine
gândeşte gândeşte prostii: se gândeşte la prostii (fantezii,
fabulaţii, deliruri, fantasme) şi gândeşte extrem de prost
gândindu-se că, chiar dacă se gândeşte numai la prostii, el nu e
prost – un prost oarecare, ca tot prostul...
Libetar: După cum vorbeşti uneori despre prostie mi se pare
că după tine prostia e până la urmă o calitate, iar a face
uneori pe cineva prost e a-i face, de fapt, un compliment...
Artavi:
Nu-i spui astfel nimic altceva decât că are calitatea de om –
umanul şi prostia sunt aproape acelaşi lucru... dacă zici om sau
zici prost, tot aia zici... Nu e mai nici o diferenţă... Prostia e
cotidiană, e infiltrată peste tot la vedere şi în umbră, dar ea
nu se ascunde prea tare – orice prost poate să o vadă – însă
el nu o vede cum se cuvine, tocmai fiindcă e prost... Prostul are
privirea filtrată de propria prostie... Şi, de aceea, omul e prost
şi proastă e şi a lui filosofie...
Prin
urmare, prostia explică totul, filosofia nu explică nimic...
IV
Mucedafi:
Dar dumneata susţii că eşti filosof...
Artavi:
Desigur... Din câte cunosc eu, sunt singurul filosof serios din
ţară...
Galizen
(zâmbind): De ce? Fiindcă eşti prost?
Artavi:
Nu Galizen... Proşti suntem cu toţii... Eu sunt filosof,
printre altele, fiindcă ştiu că sunt prost, că toată lumea e
proastă şi că prostia explică orice...
Cridan:
Trebuie să recunoaştem că Artavi zice el ceva cu filosofia lui...
Iată o esenţă a filosofiei, aş zice destul de ignorată în
ultima vreme, dacă nu dintotdeauna: prostia... Într-adevăr:
prostul ştie multe, mai puţin că e prost şi că vorbeşte
prostii...
Prostia
pare să fie imună la procesul conştientizării de sine... prostul,
cu cât e mai prost, pur şi simplu, crede că e mai deştept şi,
astfel, nu-şi poate vedea prostia... Cum zicea marele filosof
Socivor: „Fugiţi de înţelepciune, fiindcă doar vă prosteşte
de cap!”
Artavi:
Foarte bun citatul... Mai bine să fii prost şi să ştii că eşti,
decât să fii prost şi să crezi că eşti altceva...
Iată,
prin urmare, esenţa înţelepciunii: Eu sunt prost... Tu eşti
idiot... El e imbecil... Ei sunt tâmpiţi... Voi sunteţi cretini...
Mucedafi
(iritat): Nu, nu, nu!... Vă rog să vă controlaţi limbajul!...
Iar dincolo de problema pe care o aveţi prin limbajul vulgar pe care
îl folosiţi e cazul să vă spun că nu se poate să reducem
filosofia la prostie!... Atâţia oameni iluştri au cugetat asupra
adevărurilor vieţii şi ne-au lăsat opere însemnate pline de
raţionamente şi intuiţii care argumentează că omul este
într-adevăr necunoscător (era să zic prost) de la natură, dar
este dator faţă de sine şi de societate să crească în
înţelepciune...
Artavi:
Omul nu poate să crească decât în prostie domnule profesor...
Dacă el crede că, înaintând în înţelepciune, înaintează în
altceva decât în prostie, atunci se înşeală amarnic... Filosoful
autentic pleacă de la necunoaşterea aceea naturală de care
vorbeaţi şi ajunge, încetul cu încetul, cu mari eforturi, la o
necunoaştere şi mai mare...
Fiecare
zi în care nu conştientizăm din ce în ce mai profund cât de
proşti suntem este o zi pierdută pentru filosofie şi pentru
înţelepciune... Înţeleptul autentic nu păşeşte decât pe calea
prostiei – din prostie în prostie spre infinit de multă
prostie...
În
ce priveşte limbajul, deşi, mai ales în relaţie cu filosofia,
prostia ascunsă după un limbaj academic e cam aceeaşi prostie cu
cea ascunsă după un limbaj vulgar... vulgaritatea, cu toate
neajunsurile ei, e, de obicei, mult mai sinceră decât ipocrizia
academică care sub jargonul său pretenţios ridicol nu ascunde
decât fie platitudini, fie absurdităţi, fie fantasme infantile...
Prostia
nu e doar pe limbă sau în limbaj, fie el vulgar sau academic – ea
este peste tot... şi nu îşi alterează mai deloc esenţa atunci
când, uneori, se manifestă în filosofie sub formă de idioţenie,
imbecilitate, tâmpenie sau cretinism...
Libetar:
Dar de ce nu-i zici tu, Artavi, acestei esenţe a filosofiei, de
care vorbeşti, ignoranţă sau necunoaştere, cum i s-a mai spus şi
despre care ne-au vorbit mulţi alţi filosofi?
Artavi:
Ne ascundem după deget domnule Libetar, facem pe proştii, ne
prefacem că nu ştim despre ce vorbim, folosim cuvinte slabe, ca să
ascundem de noi adevărul cel dur – prostia... De ce ne-am ascunde
de adevărul prostiei, dacă acesta este adevărul?
De
ce i-am zice prostiei ignoranţă sau necunoaştere sau nepricepere
sau neînţelegere când putem să-i spunem pe nume?... Cuvântul
prostie există – toată lumea ştie de el... Să lăsăm deci
falsele pudori la o parte şi să-l folosim!
Prostia
nu este doar ignoranţă... e mult mai mult de atât...
Prostia
nu este doar nepricepere... e infinit mai mult...
Prostia
nu este lipsă de înţelepciune... Prostia este chiar înţelepciunea
cea de pe urmă... Ne naştem proşti şi vom muri proşti – acesta
este adevărul...
De
ce ne-am ascunde de el, cum iată însă că o facem?
Simplu
domnilor – din prostie, doar din prostie!
Putem
vedea prostia din ceilalţi, din scrierile lor, din vorbele lor, din
faptele lor, din aşa-zisele lor cugetări (care, de obicei, numai
cugetate nu sunt), precum şi din tot restul înşiruirilor de
prostii ce constituie conţinutul major al celor mai multe din
textele filosofice... Dar ni se spune: „Taci!... Nu arăta cu
degetul! Nu e frumos!...” Dar de ce? – vă întreb... De ce să
nu arătăm foarte clar spre prostie şi să zicem: „Iată prostia!
E aici şi aici va rămâne în veacul veacurilor!”?
Galizen:
Amin!... Colegul nostru are dreptate... Ce este religia dogmatică
(cu tot cu teologia ei delirantă), dacă nu e o prostie?... Şi
totuşi uite cum creşte şi se înmulţeşte!... De ce?... Colegul
nostru ne oferă un răspuns, zic eu, foarte valabil: din prostie...
Privim
prostiile oamenilor (pe cele religioase, economice, politice,
filosofice) şi ne minunăm şi nu pricepem: cum pot fi oamenii aşa
de proşti?... Care să fie explicaţia?... Colegul nostru vine cu un
răspuns care ne lămureşte: ce ar putea să facă proştii, dacă
nu prostii?... Ce ar putea să gândească proştii, dacă nu
prostii?... Cum ar trebui să se comporte un prost?... Evident ca un
prost!...
El
are dreptate: dacă înţelegem că oamenii sunt proşti, cele mai
multe din acţiunile lor, înainte aparent inexplicabile, capătă
sens – ei fac ceea ce fac din prostie şi nu pot face altceva,
fiindcă sunt proşti şi aşa vor rămâne în veacul vecilor...
Cridan:
Amin... Se pare că argumentele prostiei sunt destul de puternice...
Mai că-mi vine şi mie să-mi descătuşez sufletul şi să recunosc
în faţa voastră că sunt prost... Dar totuşi parcă nu am
putere... Oare de ce?
Artavi:
Fiindcă...
Cridan:
Ştiu... Nu e nevoie să repeţi... Fiindcă sunt prost... Dar de ce
nu înţeleg cum se cuvine acest lucru?
Artavi:
Fiindcă...
Cridan:
Ştiu... Fiindcă sunt prost nu pot pricepe că sunt prost şi,
astfel, rămân pe mai departe un prost care nu este conştient cum
se cuvine de prostia sa...
Şi
atunci cum facem?... Există vreo cale de a înainta în prostie?
Sau, mai precis, în conştientizarea prostiei din noi şi din lume?
Artavi:
Există...
Cridan:
Să nu-mi spui că e prostia, că atunci nu mai ieşim în veci din
ea!
Libetar:
Amin... Chiar aşa e... Nu-i aşa Artavi?... Dacă eu am înţeles
bine ceea ce tu susţii, nu există nici o cale de ieşire din
prostie...
Artavi:
Ba există...
Libetar:
Există?
Artavi:
Da...
Libetar:
Hai că m-ai făcut curios... Care e calea?
Artavi:
De exemplu, pentru o vreme, să privim în jur şi în gândurile
noastre... şi în relaţie cu orice am vedea sau am auzi, sau am
gândi să ne spunem: „Aceasta este o prostie! Hai să înţeleg de
ce!”... Atunci când înţelegem că totul este o prostie, vom
înţelege mult mai uşor de ce o anumită realitate se bazează în
mod esenţial pe o prostie...
Sau,
altfel spus, dacă ştii că eşti înconjurat de prostii, e doar o
problemă de cercetare detaliată spre a afla mai exact în ce constă
proasta esenţialitate a unui aspect al realităţii care ne
interesează mai mult la un moment dat...
Fiindcă
prostia este esenţială pentru tot ceea ce are fiinţă, ea este
uşor de găsit în tot ce există, chiar şi cu un minim efort de
gândire...
Dacă
conştientizezi esenţialitatea prostiei pentru fiinţă, imediat
prostia devine mult mai uşor vizibilă, deşi ea nu s-a ascuns
niciodată în mod serios...
Deoarece
prostia se ascunde la vedere, simpla ei conştientizare, prin
însoţirea ei cu afirmaţia „Aceasta este o prostie!”, ne ajută
să înţelegem mult mai uşor de ce „aceea” este o prostie şi
astfel să înaintăm în cunoaşterea prostiei din lume şi din
noi...
Atunci
când ne ascundem de prostie, intenţionând să îi ignorăm
prezenţa ei esenţială, avem impresia că nu vedem prostia şi că
ea nu ne vede pe noi... Dar ne înşelăm: prostia nu dispare, doar
fiindcă noi alegem să o ignorăm, ci dimpotrivă: se întăreşte,
se dezvoltă, se înmulţeşte...
Când
o arătăm însă cu degetul (zicând „Aceasta este o prostie!”),
prostia nu mai stă relaxată, ci e obligată să se pună în
mişcare spre a conştientiza din ce în ce mai bine „prostia”...
Prin
urmare, dacă ne învăţăm să vedem din ce în ce mai uşor
prostia, o putem apoi constata în acţiune, la mai tot pasul, fără
vreo mare dificultate...
Doar
faptul că ne ascundem, la un moment dat, de prostie ne împiedică
să conştientizăm esenţa filosofiei...
Celui
căruia nu-i este însă teamă de filosofie trebui deci să
înainteze mereu, cu mare curaj, spre prostie!...
Spune-ţi,
aşadar, „Aceasta este o prostie!” – şi aşteaptă-te ca omul
din faţa ta să se comporte, mai mereu, ca un prost ce este şi nu
vei fi dezamăgit, mai niciodată... Iar dacă, în anumite
circumstanţe, vrei să ştii ce va face un individ, atunci pune-ţi
următoarea întrebare: „În condiţiile date, ce ar face un
prost?”... Şi iată că gândind în acest fel vei şti, mai
mereu, ce vor face oamenii... Doar dacă te aştepţi ca ei să
acţioneze neafectaţi de prostie, nu vei putea să le anticipezi
mişcările...
De
exemplu, înainte de a veni azi la acest examen eu am ştiut că voi
discuta doar prostii cu proştii care vor fi de faţă – şi iată
că am avut dreptate – nici nu s-a discutat despre altceva decât
despre prostie...
Cridan:
Deci tu zici că pentru a înainta în prostie, pentru a conştientiza
prostia, cel mai important lucru este să nu uiţi mai niciodată de
ea... Să îţi reaminteşti mereu că prostia există şi că ea are
esenţă explicativă...
Artavi:
Întocmai... Prostul nu mai e chiar aşa de prost, dacă ştie că el
e prost, că toţi sunt proşti, că lumea-i proastă: prost făcută,
prost mişcată, de prostie explicată...
Libetar:
Toţi sunt proşti?
Artavi:
Toţi sunt proşti! Doar că prostia variază puţin în intensitate
în funcţie de purtătorul ei...
Libetar:
Unii sunt mai proşti decât alţii?
Artavi:
Evident... Unii sunt proşti conştienţi de prostie, alţii sunt
proşti obişnuiţi, iar alţii mustesc de prostie... Unii proşti se
luptă cu prostia din ei şi din lume, cei mai mulţi dintre proşti
îşi ignoră prostia, iar alţii sunt atât de proşti, încât
chiar şi noaptea în somn visează numai prostii... Unii încearcă
să diminueze pe cât posibil prostia din lume, alţii se lasă
purtaţi de valurile tradiţionale de prostie, iar unii au atâta
prostie în cap, încât fie promovează în societate toate
prostiile pe care le aud fără nici cea mai mică discriminare, fie
se lasă prostiţi de propria fantezie spre a crea din ce în ce mai
multă prostie în lume... Dar cei mai proşti dintre proşti sunt,
evident, cei care cred că ei nu sunt proşti, că oamenii nu
acţionează prosteşte şi că lumea nu e proastă în mod
natural...
Libetar:
Prostia e naturală?
Artavi:
Desigur... Prostia e mult mai naturală decât orice altceva...
Înainte de orice natura e proastă... Iar natura umană se bazează
în mod esenţial pe prostie...
Libetar:
Nu pe raţiune?
Artavi:
Pe ce raţiune? Poate pe proasta raţiune: raţiunea eronată,
raţionamentul greşit... O fi omul o fiinţă raţională, dar e una
care, de cele mai multe ori, raţionează extrem de prost...
De
exemplu, majoritatea proştilor sunt prost programaţi mental să
creadă că lumea nu e proastă... Iar din această greşeală de
apreciere şi previziune vine apoi enervarea sau întristarea lor
atunci când, adeseori, constată că lumea chiar e proastă...
Libetar:
Chiar e proastă?
Artavi:
Chiar e proastă!... De aceea, când te aştepţi să întâlneşti
prostia la tot pasul, prin locurile esenţiale sau mai puţin
esenţiale, nimic nu te mai surprinde...
Când
însă nu conştientizezi cantitatea enormă de prostie din univers,
eşti mereu surprins şi mereu te întrebi ca un naiv: „Cum se
poate aşa ceva? Dar de ce?... Iată încă o nedreptate! Iată încă
un neadevăr! Iată încă o josnicie! Iată din nou ipocrizia!... De
ce? De ce?” – Şi nu găseşti nici o explicaţie valabilă...
Dacă
ştii însă că totul nu e decât o mare prostie, nimic nu te mai
surprinde: doar conştientizezi distrat sau plictisit: „Iată încă
o prostie!.. Şi încă una!... Şi ştii răspunsul la orice
întrebare... „De ce nedreptate, ipocrizie, minciună?” –
Fiindcă oamenii sunt proşti, viaţa e proastă, universul e
prost...
Sunt
prost făcuţi, fiindcă sunt făcuţi de prostie, fără prea multă
chibzuială, adeseori, dintr-o prostie sexuală... completată, după
naştere, cu o grămadă de prostii educaţionale şi foarte multe
prostii social-tradiţionale... Prostia fiind arhitectul şef al
lumii, de pe urma acţiunii ei nu a putut să iasă decât o lume
proastă, plină de proşti, capabili doar de prostii, care se
gândesc prosteşte că lumea nu e proastă şi că există în viaţă
alt sens decât prostia: mai multă şi din ce în ce mai multă
prostie...
Libetar:
Bine domnule student... Eu îmi declin competenţa... Nu ştiu ce
notă să-ţi dau... Argumentele tale mă depăşesc... După ele ar
fi chiar o prostie să-ţi dau vreo notă... În plus, recunoşti că
eşti prost, deci ar trebui să-ţi dau o notă mică... I-ai făcut
şi pe marii filosofi şi pe dascălii tăi de faţă proşti, deci
ar trebui să capeţi o notă foarte mică – eventual, să pici
examenul şi să-l repeţi...
Şi
prostul din mine ar vrea să te pice... Pe de altă parte,
argumentele tale pentru prostie, adeseori, par destul de
convingătoare, iar tu zici că încă nu le înţelegem bine, doar
fiindcă suntem proşti... Deci dacă te-aş pica, ţi-aş dovedi
doar că sunt prost, că examenul este o prostie şi ţi-aş confirma
ipoteza prostiei...
Orice
aş face – fie că te-aş pica, fie că ţi-aş da zece – aş
face o mare prostie, după socoteala ta... Povestea ta despre prostie
m-a pus în imposibilitatea de a alege... De ce? Fiindcă tu zici că
sunt prost... Poate că aşa o fi, dar azi nu cred că vom lămuri
problema aceasta... Eu mă abţin deci să te notez şi voi mai
chibzui la spusele tale... Fiindcă tu... fie eşti nebun, fie eşti
geniu... Dar un lucru e clar: nu eşti prost chiar deloc... Am vrut
să zic...
Artavi:
Nu mai contează domnule profesor... Fie că sunt prost, fie că nu
sunt, prostia este stăpână în lume şi se constituie mereu în
esenţă de filosofie!
(Se
ridică de pe scaun:) Acum vă
rog să mă scuzaţi... Eu mă retrag... Prostia mă oboseşte.
Trebuie să-mi refac forţele cu vreo nouă prostie!... La revedere!"
-
Extras din cartea “Limite esenţiale ale culturii”
- autor Radu Lucian Alexandru:
